Decalogul lui Chomsky


Lingvistul nord-american Noam Chomsky este cunoscut mai ales pentru scrierile sale în care analizează modul în care este manipulată societatea cu ajutorul mass-media. Una dintre cele mai controversate lucrări care-i este atribuită se numește „Cele 10 reguli ale manipulării”. Evreu și de sensibilitate anarhistă, semnase o petiție pentru a apăra libertatea de exprimare a lui Robert Faurisson. Pentru Chomsky, “libertatea de exprimare este mai importantă decât orice versiune a faptelor susținuta de ordinea stabilită, oricare ar fi raportul pe care aceasta-l întreține cu adevărul faptelor în sine.” Chomsky evocă diferitele tehnici de manipulare și, în primul rând, strategia diversiunii.

Cu toate că a revoluționat întreg sistemul lingvistic modern prin celebrele sale modele generative, cercetătorul american Noam Chomsky  (89 de ani) este cunoscut publicului mai ales pentru scrierile sale politice, el fiind unul dintre cei mai mari critici ai politicii externe a Statelor Unite. Profesor emerit la Massachusetts Institute of Technology (MIT), el este considerat o persoană cheie în cadrul stângii politice din Statele Unite. Cele mai cunoscute lucrări ale lingvistului sunt legate de analiza mass media și cum este aceasta folosită pentru a manipula populația, precum „Iluzii necesare: Controlul gândului în societățile democratice (Necessary Illusions: Thought Control in Democratic Societies), Limbaj și Politică (Language and Politics), Controlul mass media (Media Control), Ordinea mondială: veche și nouă (World Orders: Old and New).

Watching mainstream news channel


Strategia diversiunii consistă în deturnarea atenției publicului de la problemele importante și de la schimbările hotărâte de elitele politice și economice, printr-un potop continuu de distracții și de informații neînsemnate. Chomsky analizează diferitele tehnici de spălare a creierului, pe care le îndură omul de rând.

  1. Distragerea atenției

Dicton: A distrage în permanență atenția publicului, departe de adevăratele probleme sociale, publicul fiind captivat de subiecte fără importanță adevărată. Poporul trebuie să aibă mereu mintea ocupată cu altceva decât cu problemele lui adevărate Pentru aceasta: Să distragi permanent atenția de la problemele sociale reale, îndreptând-o către subiecte minore, dar cu mare impact emoțional.

2. A cauza probleme și apoi, a oferi soluții

Această metodă se mai numește și “problemă – reacție – soluție”.  La început, se creează problema, sau “situația”, prevazută pentru a suscita o anume reacție a publicului, pentru ca tocmai acesta să ceară măsurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. Pentru aceasta: Inventează false amenințări, ori creează probleme grave, care îngrijorează real opinia publica, iar apoi oferă soluțiile. Un exemplu: Favorizează insecuritatea cetățenilor, apoi guvernarea providențială salvează națiunea în temeiul legilor represive cerute de popor, cu prețul limitării propriilor libertăți democratice. De exemplu: dezvoltarea intenționată a violenței urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pretinse antisemite, pentru ca publicul să ceară legi represive, în detrimentul libertății, cu prețul limitării propriilor libertăți democratice.

3. Strategia “în degrade”

Dicton:  Poporul trebuie permanent pregătit pentru mai rău. Pentru ca publicul să accepte o măsură inacceptabilă, este de ajuns să fie aplicată în mod progresiv, în “degrade”, pe o durată de ordinul anilor. Pentru aceasta: Mecanismele propagandei “albe” (oficială, integral asumata de guvern), “gri” (parțial asumată) și “negre” (niciodată asumata) trebuie să promoveze imaginea unui guvern în permanență preocupat pentru ameliorarea condițiilor tot mai sumbre ale viitorului. De exemplu politicile antipopulare dure se vor aplica gradual, pentru a se preveni ori atenua protestele sociale. În acest fel, cel mai mare rău devine suportabil dacă e administrat în porții anuale, conform unui program anunțat. În acest fel, au fost impuse condiții sociale și economice absolut noi din 1980 până în 1990. Șomaj masiv, imigrație – invazie, precaritate, flexibilitate, de-localizări, salarii care nu mai asigură un venit decent, iată schimbările care ar fi provocat o revoluție dacă ar fi fost aplicate în mod brutal.

4. Strategia acțiunii cu date diferite

O alta manieră de a obliga publicul să accepte o hotărâre nepopulară este de a o prezenta ca “dureroasă, dar necesară”, obținând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor. Este mult mai ușoară acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru ca efortul nu trebuie făcut imediat, apoi, pentru ca publicul are mereu tendința de a nădăjdui “totul va merge mai bine mâine” și că sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, aceasta manieră lasă publicului timp pentru a se obișnui cu ideea schimbării, pe care o va accepta cu resemnare la momentul venit. Poporul trebuie să creadă că și ceea ce guvernele îi pregătesc spre a trăi mai rău este tot pentru binele său. Pentru aceasta: Să obții acordul de moment al poporului pentru măsuri economice dure din viitor. Omul se obișnuiește cu ideea și înghite tot, dacă e prevenit și amânat. Exemplu recent: trecerea la Euro și pierderea suveranității monetare și economice, acceptate de țările europene între 1992 – 1995 și aplicate în 2002.

5. A se adresa publicului ca unor copii mici

Dicton: Poporul trebuie să aibă o gândire care să nu îi permită sesizarea legăturii dintre cauze și efecte. Pentru aceasta trebuie să te adresezi oamenilor ca și cum ar avea cu toții o gândire infantilă. În felul acesta, îndrepți mulțimile spre un tip de gândire superficială, naivă și cu predispoziție la intoxicări informaționale. Cea mai mare parte a reclamelor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje și un ton absolut copilărești, aproape debile, ca și cum spectatorul ar fi un copil mic sau un handicapat mental. Dacă ne adresăm unei persoane ca și cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate și cu o oarecare probabilitate, va avea un răspuns sau o reacție tot atât de lipsită de simț critic ca al unui copil de 12 ani.

6. A face apel la partea emoțională decât la gândire

Este o tehnică clasică pentru a opri analiza rațională și, deci, simțul critic al oamenilor. În plus, folosirea emoționalului deschide accesul la subconștient, pentru implantarea unor anumite idei, dorințe, spaime, pulsiuni sau comportamente. Poporul trebuie dezobișnuit să problematizeze realitatea și să acționeze sub impulsul emoțiilor. Pentru aceasta: Să faci tot timpul apel la sentimente și la reacții glandulare, nu la rațiune. Să încurajezi reacțiile emoționale, pentru că sunt cel mai ușor de manipulat.

7. Menținerea poporului în neștiință și prostie

Dicton: A face în așa fel ca poporul să nu înțeleagă tehnologiile și metodele folosite pentru controlarea și robirea lui. Calitatea educației dată claselor inferioare trebuie să fie cât mai slabă, încât prăpastia de neștiință, care separă clasele de jos de cele de sus să fie și să rămână de neînțeles de cele dintâi. Poporul trebuie obișnuit cu satisfacții ieftine, care să îi ocupe timpul și să îl demotiveze în atingerea unor idealuri superioare Pentru aceasta: Un sistem de învățământ corupt și nefuncțional este instrumentul ideal de a ține cetățenii în ignoranță și a manipula opiniile colective după bunul-plac.

8. A încuraja publicul să se complacă în mediocritate

Dicton: Poporul nu trebuie să aibă acces la mijloace de informare completă, exactă, corectă și obiectivă. Pentru aceasta: Să încurajezi financiar acele mijloace de comunicare în masă care îndobitocesc publicul și îl țin legat de emisiuni și seriale vulgare, ce trag inteligenţa în jos. A încuraja publicul să creadă că e “bine” să fie prost, vulgar și incult. A-l îndopa cu seriale și emisiuni slabe (reality shows, fashion).

9. A înlocui revolta cu învinovățirea

A face omul să creadă că numai el singur este vinovat de propria-i nenorocire, din cauza unei inteligențe insuficiente, sau a capacităților și eforturilor necorespunzătoare. Să stimulezi sentimentul individual de culpă, de fatalitate, de neputință. Persoanele care nu mai au impulsul de a se revolta, devin o turmă și sunt ușor de controlat. Astfel, în loc să se ridice împotriva sistemului, individul se sub-estimează și se învinovățește, ceea ce-i crează o stare depresivă, având ca efect abținerea de la acțiune. Și, fără acțiune, nu există revoluție.

10. Folosirea abuzivă a mijloacelor de manipulare, a pune în seama “teoriei conspirației” orice eveniment foarte puțin probabil a se fi întămplat, cu scopul de a discredita, de a o duce în derizoriu sau de a abate atenția (metoda “decoy”)

Dicton: Poporul nu trebuie să creadă în existența strategiilor și mijloacelor oficiale de manipulare. Orice teorie a conspirației se „fabrică” în primul rând pe baza unui subiect învăluit în mister. Acesta poate fi un eveniment neașteptat, incomplet sau neelucidat, un fenomen sau întâmplări ieșite din comun, un personaj sau o comunitate controversată. În ultimii 50 de ani, progresele fulgerătoare ale științei au săpat o prăpastie crescândă între cunoștințele publicului și acelea deținute și folosite de elitele conducătoare. Mulțumită biologiei, neurobiologiei și psihologiei aplicate, “sistemul” a ajuns la cunoașterea avansată a făpturii omenești, fizic și psihic. Sistemul cunoaște individul mediu mai bine decât el însuși. Aceasta înseamnă că, în majoritatea cazurilor, sistemul deține un control mai mare asupra oamenilor decât ei înșiși.

Să ne amintim și de ceea ce spunea Bertrand Russell:

“Cred că subiectul cel mai important (politic) este psihologia maselor… Vom arata ca familia împiedica dezvoltarea individului… Deși acestea vor fi studiate în sistemul de educație, ele vor fi aservite obiectivelor clasei guvernante… Populația nu va cunoaște felul în care i se inoculează convingerile. Când tehnica se va fi perfectat, fiecare guvern care a educat generații de oameni în acest fel va putea să controleze întreaga populație în mod eficient și sigur, fără a fi nevoie de armate sau poliție… Propaganda educațională, cu ajutorul guvernului, va putea să obțină rezultate într-o singură generație.

Există însă două puternice forțe care se opun unei astfel de politici: una este religia, iar cealaltă este patriotismul… O societate științifică nu poate fi stabilă decât sub conducerea unui guvern mondial. În mod gradat, prin reproducere selectivă, diferențele congenitale dintre conducători și conduși vor crește până când vor deveni specii aproape diferite. O revoltă a plebei ar deveni la fel de negândită ca și o insurecție organizată a oilor împotriva practicii de a mânca carne de oaie.“

0163904bbf153a144eedf10518eec22e-e1421542378703

Juan Carlos Castillon (în cartea sa Stapanii lumii, Editura Nemira, Bucuresti, 2008), un istoric cu capul pe umeri si, in acelasi timp, un eseist sclipitor, afirmă că teoria conspirationista „nu e atat de usor de definit. Dicționarele o evită. In mod normal, este o teză care desfide forma în care faptele politice sau științifice sunt acceptate în mod obișnuit.”

Noi nu ştim care teorii ale conspiraţiei sunt adevărate şi care nu. În multe cazuri nici nu putem şti, pur şi simplu nu avem suficiente informaţii. De obicei, aflăm că o anumită teorie a conspiraţiei este adevărată, pentru că istoricii – fie că este vorba de istoricii grăbiţi care de obicei se numesc jurnalişti, fie de cei mai sârguincioşi care scriu cărţi şi predau la colegii şi universităţi – au venit şi au examinat terenul şi documentele şi au analizat mărturia tuturor martorilor pe care i-au găsit, ajungând astfel la concluzii pertinente. De obicei, istoria hotărăşte dacă o teorie a conspiraţiei este adevărată sau nu. În general, oficialii guvernamentali nu sunt mulţumiţi de această stare a lucrurilor, deoarece istoria este inamicul natural al statului. Aceasta tinde în mod inevitabil să „trezească scepticismul opiniei publice cu privire la afirmaţiile guvernului” şi „să slăbească mobilizarea şi participarea populaţiei la eforturile depuse de guvern, sau ambele”.

Statul câştigă de pe urma lipsei de informaţii impuse de viteza de derulare a evenimentelor. Desigur, nu poate evita istoria în întregime – oamenii vor citi şi vor scrie despre astfel de lucruri, indiferent de ce spune sau face statul – dar acesta poate face tot ce-i stă în putinţă pentru a se asigura că istoria scrisă relatează evenimentele aşa cum dictează el.

Răspunsul cel mai direct la o teorie conspiraţionistă periculoasă este cenzura. Ne putem imagina circumstanţe în care o teorie a conspiraţiei să devină atât de generalizată şi atât de periculoasă, încât să putem concepe cenzura. [Totuşi,] este un fapt notoriu că vorbirea este greu de cenzurat.” – spune Cass Sustein, administratorul Biroului de informare şi afaceri de reglementare de la Casa Albă – oameni care nu par să ţină seama că încalcă drepturile naturale ale semenilor atunci când este în joc o problemă atât de importantă ca scepticismul opiniei publice faţă de guvern.

Este important ca statul să inculce în supuşii săi o aversiune faţă de orice „teorie a conspiraţiei din istorie”, deoarece căutarea „conspiraţiilor” înseamnă căutarea de motive şi o atribuire a responsabilităţii pentru faptele istorice reprobabile. În plus, un atac asupra „teoriilor conspiraţiei” înseamnă că supuşii vor deveni mai uşor de înşelat, încrezându-se în considerentele de „bunăstare generală” aduse întotdeauna de stat pentru a se angaja într-o acţiune despotică. O „teorie a conspiraţiei” poate tulbura sistemul, făcând opinia publică să se îndoiască de propaganda ideologică a statului.

Castillon isi incheie cartea anterior citata cu o teorie proprie: „S-ar putea ca toti cei care cred in conspiratii sa nu se teama de ele, ci sa doreasca existenta lor; s-ar putea ca ei sa nu doreasca sa accepte tezele scepticilor si sa descopere ori sa inventeze conjuratii tocmai pentru ca au nevoie de ele. Fara Dumnezeu si fara conspiratii, fara superiorii oculti de care vorbeau masonii germani din secolul al XVIII-lea, fara batranii intelepti ai Sionului, fara Clubul Bilderberg, fara stapanii lumii, fara diavol, cea mai mare parte a oamenilor se afla/ne aflam singuri in fata unei lumi de neinteles, nu ne dam seama ce se intampla, suntem orfani. Stapanii lumii sunt rai si egoisti, dar ce ar fi daca nu ar exista? Daca nu ar exista un plan, istoria ar deveni lipsita de sens, iar accidentul, intamplarea, avaritia, iresponsabilitatea si stupiditatea ar domni peste specia noastra. Daca stapanii lumii nu ar exista, nu numai ca am fi singuri, dar, mai mult, am fi raspunzatori de destinul nostru, iar aceasta este o povara grea, pe care nu toata lumea ar fi dispusa sa si-o asume. (…) A fost nevoie de doua veacuri pentru a incepe sa acceptam existenta lui Dumnezeu, dar ce ne ramane daca nu exista nici diavolul?“

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s