Noul totalitarism și ștergerea istoriei


Proteste BLM

Un articol de Benjamin Kerstein, publicat pe platforma Quillette

Suntem spectatorii unui moment istoric în care un nou tip de iconoclasm capătă formă. De data aceasta însă, iconoclaștii nu vor să mai distrugă icoane, ci memoria istorică prin dărâmarea şi profanarea statuilor şi a monumentelor in Occident. Chiar dacă îndepărtarea statuilor Confederate poate fi justificabilă – deşi un astfel de act ar trebui să fie posibil doar după obţinerea unui consimţământ politic, nu prin vandalizare – este clar că explozia noului iconoclasm nu se limitează la pedepsirea trădătorilor din istorie.

Din acest punct de vedere, un exemplu de luat în seamă îl reprezintă vandalizarea statuii lui Winston Churchill, poate cel mai important anti-fascist din istorie. Pe lângă aceasta a fost dărâmată şi statuia lui Ulysses S. Grant, în ciuda moştenirii pe care acesta a lăsat-o – este omul care a zdrobit Ku Klux Klan-ul şi a fost un apărător entuziast al Reconstrucţiei şi al Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, putem observa că nu asistăm la o încercare de tragere la răspundere a trecutului pentru ceea ce se întâmplă în prezent, ci asistăm la apariţia a ceva nou.

Acum 2,000 de ani, Platon a spus ceva despre asta: „Oamenii răi au o bucurie răutăcioasă atunci când văd că părinţii sau  ţara lor greşesc. Ei le descoperă greşelile, îi expun şi îi denunţă, în ideea că este mai puţin probabil ca restul omenirii să îşi asume această sarcină şi să îi acuze pe ei de neglijenţă. Oamenii răi îşi învinovăţesc părinţii şi ţara mai mult decât merită, pentru ca ura, care este în mod obligatoriu suportată de aceştia, să crească.”

Oricum, în mod clar avem de-a face doar cu o bătălie dintr-o luptă mai mare. În cartea sa,  The True Believer, Eric Hoffer sublinează originile acestei lupte când îl portretizează pe „militantul cuvintelor”. „Un astfel de om”, zice Hoffer, „pregăteşte grupul din care se naşte o mişcare de masă” prin „discreditarea crezurilor şi instituţiilor predominante şi prin ştirbirea încrederii oamenilor în ele” şi „subminând convingerile ‘oamenilor de bine’ ”… astfel încât, atunci când apare noul fanatism, oamenii să nu aibă capacitatea să îi reziste. Ei nu mai văd niciun sens în a muri pentru convingeri şi principii şi cedează noii ordini fără luptă”.

Cel puţin de o generaţie încoace, atât bărbaţii, cât şi femeile „militanţi ai cuvintelor” au lucrat sârguincios ca să facă exact ceea ce a descris Hoffer. Au pus accent pe o cultură fondată pe ideea că în istoria lumii civilizaţia noastră este o aberaţie monstruasă, o maşinărie industrială a dezumanizării, produsul ultim al crimei în masă. „Trebuie să fie distrusă”, spun ei, „şi înlocuită de ceva imprecis de stânga care este curățat de greşeală şi corupţie, lipsit de orice defect ereditar omenesc”.

Nimeni nu contestă existenţa unor crime mari în istoria civilizaţiei noastre. Dar greşelile ereditare cer luptă morală. Ştergând greşelile din istorie, noii iconoclaşti cred că această luptă morală este învechită. Astfel, ei nu ne lasă nimic, cu excepţia puterii. Şi tocmai această idee, că totul înseamnă putere, este principiul categoric şi esenţial al totalitarismului.

Aceste semne sunt prevestitoare de rău: din noul iconoclasm ia naștere o nouă  formă de totalitarism. Iar acest neo-totalitarism are ce să înveţe din trecut: din inchiziții, autodafeuri*, epurări și revoluții culturale, din sesiuni de reeducare și auto-critică, dar în special din ostracizare și eliminarea disidenților.

Este adevărat că, pe moment, aceasta este o formă blândă de totalitarism – un totalitarism potrivit unei epoci dirijate de spectacolul reţelelor de socializare. Dar esența rămâne aceeași: pedeapsa până și pentru cea mai mică greşeală este damnarea, chiar dacă nu se știe niciodată exact unde s-a greșit. Standardele sunt mereu în schimbare, iar greșelile necunoscute nu admit nicio răscumpărare. „Iertare” a devenit un cuvânt pe care nu îl mai rostește nimeni.

Poate cel mai important lucru este că dacă păcatului nu i se dă un nume, poate fi considerat ca absolut. Orice poate fi un păcat și totul este un păcat. Iar asta ne face pe toți vulnerabili în fața inchizitorilor, odată ce gloata se întoarce arbitrat împotriva noastră, cerând sfinţi. Însă nu există sfinți. Nu au existat niciodată și nici nu vor exista. Şi acesta este un lucru bun, deoarece, fiind mai mult decât uman, un sfânt nu poate fi uman și astfel, exemplul său nu ne este de folos. Dar lucrul acesta nu poate fi acceptat de neo-totalitarism.  .

Ca răspuns la toate aceste dileme, există probabil o sigură soluţie de acum înainte: oamenii trebuie să înceapă să gândească din nou. Avem nevoie de o revoluție de nuanţă. Ar trebui să admitem că nedreptatea istorică este reală și că trebuie să fie rezolvată. Că anumite credințe și păreri care sunt inacceptabile există cu adevărat și că trebuie să ne ferim de ele, dar nu înainte de a cere dovezi relevante. Și pe lângă toate acestea, trebuie să îngăduim ca pocăința și iertarea să existe.

Trebuie să refuzăm categoric să ne acuzăm singuri de greşeli pe care nu le-am făcut, când un lucru de acest fel ni se cere. De asemenea, trebuie să respingem ideea că ar putea exista o vină universală sau o greșeală care nu poate fi numită. Orice om are dreptul să fondeze o religie, dar nu are niciun drept să forţeze pe alţii să adere la catehismul ei.

Dacă există un duşman al noului totalitarism, acesta este adevărul. Și pentru a ajunge la adevăr, trebuie să gândim. Doar aici, în solitudinea propriilor minți, putem începe procesul lent al rezistenței față de cei care își impun voinţa celor care îşi cer dreptul de a alege lupta mai grea, și nu scânteia superficială a vanității.

NOTĂ:

*autodafeuri = Citire a sentinței prin care tribunalul inchiziției osândea la arderea pe rug pe cei considerați eretici (sursă: dexonline.ro)

Benjamin Kerstein este scriitor şi editor în Tel Aviv. E specializat în istorie evreiască şi israeliană la Universitatea Ben-Gurion şi la Tel Aviv Universities.

Articol original: Neo-Totalitarianism and the Erasure of History

Traducerea a fost realizată pentru Marginalia de Maria Chiribes și Ioana Jinga

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s