Suntem nişte pitici pe umerii uriaşilor


Coperta cartii “Pe umerii gigantilor” – Umberto Eco

Nu ştim ce se întâmplă cu noi dar exact asta se întâmplă: omul de azi începe să fie dezorientat în relaţie cu sine însuşi, se află în afara ţării sale, aruncat în circumstanţe noi care sunt ca o terra incognita. 

Ortega y Gasset, 1926

[sursa: un articol de Andrei Serban / Feb 2021 aici ]

Doream de mult timp să scriu despre “misterul Shakespeare” și despre înțelepciunea spirituală care străbate fiecare dintre piesele sale, sperând să înțeleg impactul subtil, de natură ezoterică, pe care îl transmit. De exemplu, de când am montat Lear-ul feminin, mă tot întreb dacă moartea Regelui la final se datorează bucuriei care l-a cuprins crezând-o pe Cordelia încă vie, și astfel moare delirând, dar împăcat, sau Cordelia pe care el o vede chiar e vie, dar nu cu viaţa de aici, ci cu cea de dincolo, de după moarte.

Nici nu am început să scriu, că breaking news mi-a “explodat” gândul — voci agresive cer vehement ca Bardul să fie interzis din motive pe care mă abțin să le înșir aici. Știrea a provocat la început râsete, ca un banc absurd de prost, dar lipsa de umor a agresorilor a stârnit totuși uimire și șoc. Unii mi-au sugerat să iau atitudine. Evident am refuzat. Ce penibil ar fi. Cel mai mare scriitor care a existat vreodată pe planeta noastră să aibă azi nevoie să fie apărat contra celor care îl contestă?! E nevoie de reflecție despre cum s-a ajuns aici. O interpretare ar fi: teama de adevărata valoare, frica de cuvinte precum geniu, autoritate (interzise deja de cancel culture) sunt la baza acestui nou război cultural.

Bernard de Chartres, un umanist și filosof medieval, șeful celebrei Școli de la Chartres, care a încercat să împace gândirea lui Platon cu cea a lui Aristotel, spunea în secolul al XXII-lea, referitor la filosofia, arta şi literatura antică: “Suntem niște pitici pe umerii unor uriași“. Afirmație care șochează mai ales azi.

Într-un fel văd de ce acum ideea de “mari genii” încurajează ura şi respingerea. Îi face pe acești creatori inaccesibili, reci, lipsiți de suflet, îi transformă în statui care intimidează, cu care noi, muritorii de rând nu găsim nimic în comun. O atitudine mai justă faţă de arta şi gândirea trecutului ar fi să nu-i punem pe acești uriași pe soclu (unde, trist adevăr, i-am avut recent pe Lenin și Stalin), ci să le recunoaștem umanitatea. Au fost oameni ca și noi, dar care și-au folosit inteligenţa, talentul și măiestria ca să ne ajute să înțelegem de unde venim și de ce suntem aici. În loc de uriași, ar merita să-i privim ca pe niște prieteni mai înțelepți și astfel să ne apropiem de ei fără teamă. Dar asta în contextul actual nu pare posibil.

Shakespeare nu a fost singur – în jurul lui erau și alți tineri scriitori, artiști foarte talentați. Învățau unul de la altul, erau animați de un spirit de competiție sănătoasă și în această atmosferă a ajuns el să strălucească.

E bine să ne amintim că Shakespeare a mai fost amenințat să fie “anulat”, că au mai existat “cancel cultures” înainte. De exemplu în secolele XVII-XVIII piesele lui se jucau foarte rar și erau modificate ca să fie acceptate. Printre altele, finalul se cerea să fie optimist, roz (de exemplu, Cordelia se mărita în loc să moară, etc…)

Recent până și Eschil a fost interzis într-un colegiu din Anglia. Cine mai vine la rând?! Shakespeare, prin Prospero, afirmă că prin alchimia artei plumbul se transformă în aur. Ce afirmă brigăzile demolatoare ale zilei e că nu mai avem nevoie nici de alchimie, nici de uriași, nici de Shakespeare, Eschil, Platon sau Aristotel?! Cu alte cuvinte, dacă avem rețelele de socializare nu mai avem nevoie de nimic altceva?!

***

Deși multe generații s-au străduit să-i arunce la coșul de gunoi pe “uriași”, ei au fost puternici şi au rezistat. Astfel de furtuni vin și trec, e normal, epocile sunt diferite, există valori stabile și implicit tentația de a le distruge.

Știm că primii creștini spărgeau penisul zeilor și sânii zeițelor de pe statuile grecești pe care le admirăm azi în marile muzee. Dar avem mărturii că deși asemenea mișcări brutale în trecut au fost multe, putem să avem încredere că valorile nu dispar.

Sfântul Augustin se ruga: “Ajută-mă să mă cunosc pe mine însumi şi o să te cunosc pe Tine”. Să căutăm să ne cunoaștem cere un efort prea mare, de care singuri nu suntem capabili, deci avem nevoie de ajutor. Sfântul Augustin îl cerea de la Dumnezeu. Dar pentru cei care nu suntem sfinți, una dintre sursele la care putem apela este tezaurul pe care înțelepciunea spirituală a artei și a culturii ne-o oferă. Avem ocazii numeroase să ne uităm la modele, să privim în sus spre uriași, în loc să-i demolăm și să-i anulăm pentru simplul motiv că nu suportăm ca alții să fie mai mari ca noi.

***

Nu ştim ce se întâmplă cu noi dar exact asta se întâmplă

Da, nici până azi, sau mai ales azi, tot nu știm ce se întâmplă cu noi, în ciuda tehnologiei avansate, în ciuda bombardamentului informațional continuu în mijlocul căruia trăim. În această gălăgie neîntreruptă (altă cale n-avem decât să facem gălăgie) de fiecare dată când mă așez să scriu mă întreb de ce să contribui la ceea ce mă plâng că ne agresează? Când internetul explodează de opinii pe care oricine, calificat sau nu, se simte liber să le exprime, are rost să mai scriu? Ce bine mi-ar prinde puțină liniște, cum înțelept sugera Blaise Pascal!

Lucrurile trebuie văzute de sus, cu calm, (îmi spun) nu e bine sa mă cobor pe câmpul de luptă! De ce nu scriu doar pentru mine, un jurnal intim, în care aș putea să consemnez tot ce vreau, fără să-mi pese de reacții nocive și care să nu fie publicat decât postum?! Sau poate ar fi de preferat să scriu doar pentru ceruri?!

Ei bine, nu! Nevoia de a fi împreună cu alții prin scris, dacă nu voi mai putea lucra în teatru, mă împinge mereu în căutare de repere, dornic să le comunic oricui e interesat.

Privind din perspectivă istorică, nimic nu e nou sub soare: alte generații, în alt decor, reciclează aceleași experiențe, iar și iar. Tindem să credem că mai rău nu a fost niciodată, dar descoperim că totul e relativ.

Când citesc, de exemplu, uluitoarele Povestiri din Kolâma ale lui Şalamov, sunt adânc tulburat și zguduit de molima numită bestialitatea umană, de puterea de a îndura, cât și de limitele suferinței; și atunci realizez ce nemaipomenită șansă am eu să trăiesc acum, chiar dacă în pandemie!

***

Atitudini care denotă barbarie nu sunt noi. Jose Ortega y Gasset [i] scria că: “… sub fascism a apărut pentru prima oară o tipologie de oameni care nu vor să demonstreze că au dreptate, ci pur și simplu își impun opiniile.” E o descriere exactă a momentului prezent.

Odată cu creșterea recentă a populismului și tribalismului în America, mulțimile (sau mai bine zis gloatele) apar din ce în ce mai iraționale. Fiecare tabără vrea un fel de dictatură a propriei ideologii, fie sub un lider puternic pe care să-l aduleze, fie sub unul pe care să-l poate controla.

Acum 125 de ani, Gustave Le Bon[ii] scria: “În ciuda progreselor, filosofia nu a putut să ofere gloatelor nici un ideal care să-i farmece, dar, cum masele au nevoie de iluzii cu orice preț, ele se întorc instinctiv, ca insectele în căutarea luminii, către oratori care le oferă ce își doresc. Nu adevărul, ci eroarea a fost întotdeauna factorul principal în evoluția națiunilor…. Viitorul aparține iluziei sociale, înscăunată pe grămezi de ruine ale trecutului. Gloatele nu au fost niciodată însetate de adevăr. Ele întorc spatele evidenței, care nu e pe gustul lor, și preferă să adore eroarea, dacă eroarea le seduce. Oricine le poate procura iluzii devine ușor liderul lor. Oricine încearcă să le distrugă iluziile e întotdeauna victima lor”.

Reperele sunt numeroase, dar pentru moment mă opresc aici, întrebându-mă: nu e totuși preferabil să acceptăm să fim pe umerii adevăraților uriași decât să fim târâți în noroi, la picioarele unor idoli falși?


[i] José Ortega y Gasset, 1883-1955 filozof şi umanist spaniol, care a influențat profund renașterea culturală a Spaniei în secolul 20. Printre cărțile lui cele mai populare a fost La rebelión de las masas / Revolta maselor, apărută în 1929, în care el caracterizează societatea secolului 20 ca fiind dominată de mase de indivizi mediocri și lipsiți de distincție.[ii] Gustave Le Bon (1841 – 1931)-filozof francez considerat părintele psihologiei maselor, a scris La Psychologie des foules / Pshihologia mulțimilor în 1896, o carte controversată, care i-a inspirat atât pe Freud, Roosvelt, Clemenceau, Poincaré, Churchill și De Gaulle, cât și pe Mussolini, Hitler, Stalin şi Mao.

[source: https://agenda.liternet.ro/articol/25230/Andrei-Serban/Suntem-niste-pitici-pe-umerii-uriasilor.html ]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s