Portret de pângăritor


Bunul samaritean

Îmi e din ce în ce mai clar că bunul-simț, discernământul și, până la urmă, inteligența sunt din ce în ce mai greu de găsit în lumea de azi. Știu și că genul acesta de afirmație va fi taxat drept o expresie a unui orgoliu elitist. E foarte posibil să fie așa, dar, atunci când te confrunți nemijlocit cu absența agresivă a valorilor enunțate mai sus, e firesc să vrei să te așezi deasupra ei. La câtă obtuzitate plină de certitudini întâlnești la tot pasul, un astfel de păcat devine aproape neglijabil.

Recent am scris aici[1] despre o realitate care mi s-a părut cel puțin scandaloasă. Era vorba despre declarația de dezicere a președintelui Uniunii Scriitorilor de proaspătul senator AUR, Sorin Lavric. Motivul dezicerii, enunțat cu emfază la finalul anului trecut, era abaterea gravă a acestuia de la principiile democratice și alunecarea în extremism. Am constatat apoi, cu stupoarea de rigoare, că în realitate nu s-a întâmplat nimic. Ideea că Nicolae Manolescu nu dă doi bani pe propriile cuvinte la mai puțin o lună după ce le-a spus răspicat în spațiul public și că o face fără ca măcar să-și asume, tot public, această răsucire mi s-a părut ceva extrem de grav. Pentru că a-i accepta chiar și tacit, ba chiar a-i promova, pe cei care se pun de-a curmezișul principiilor democrației, mai ales când gestul vine din partea unui intelectual, nu înseamnă, nici mai mult nici mai puțin, decât să-ți trădezi menirea. Celor interesați le recomand călduros o carte celebră pe această temă: Julien Benda, Trădarea cărturarilor.

Mai trebuie știut și că România literară nu e o revistă privată, ea este întreținută din fonduri bugetare, iar Uniunea Scriitorilor, la rândul ei, se bucură de resurse similare. Oare greșesc când, pronunțându-i numele, îmi vine în minte faimosul  MASSOLIT din romanul lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta? Căci întocmai ca în  Uniunea Scriitorilor din vremea lui Bulgakov, sistemul de privilegii – de la nisetru la icre negre și la recitaluri de poezie organizate pe muntele Olimp – funcționează impecabil și pe piața de premii literare, și pe cea de funcții de la noi.

Tot în textul amintit scriam că Lavric, rămas în continuare cronicar la oficiosul Uniunii, dar și membru cu drepturi și funcții depline al ei, se îndepărtează tot mai mult de rigoarea și onestitatea discursului critic nu doar prin faptul că, în încercarea disperată de a-și crea un stil cu totul original, devine ridicol și prețios, transformând pamfletul în imprecație de mahala, cât mai ales pentru că înlocuiește argumentele critice cu stigmate ideologice. Dar mai grav este că, așezând cărțile pe care le judecă superior în strâmtul său calapod de idei, devenit între timp doctrină a unui partid extremist, Lavric nu se deosebește prea mult de vechii critici proletcultiști, gata oricând să desființeze orice carte care nu intra în șablonul realismului socialist. Sigur, șablonul procustian este acum altul, definit prin „gustul mistic de a fi creștin“, „bucuria de a fi român“ și „apartenența la un neam“.

Între timp senatorul s-a produs din nou în ROMLIT, întâlnindu-se pe aceeași pagină cu președintele scriitorilor care tocmai se despărțise pentru totdeauna de colaboratorul său. Într-o deplină coerență și consecvență. De astă dată l-a executat, cu oarece scrupule e drept (pe principiul, despre morți mai cu fereală), pe Petru Creția. Astfel, pe autorul volumului Luminile și umbrele sufletului, Lavric îl trece în categoria „moraliștilor plicticoși“, care, deși se exprimă bine, nu fac altceva decât să repete banalități inutile:

„Scris într-o limbă delicată, volumul este o pandectă de locuri comune. O colecție de poncife infailibile cărora le consimți fără ca sensul lor să te tulbure. Le citești fără nicio tresărire a corzilor lăuntrice.“

Cu alte cuvinte, scrie frumos, are „smalț estetic“ vezi bine, dar „poliloghia“ lui te lasă rece. Desigur, crede cronicarul, păcatul banalizării îi afectează pe mai toți moraliștii. În plus mai niciunul, și deci nici Petru Creția, nu trăiesc la înălțimea propriilor principii etice („perorația cu tentă morală nu are efect moral, ca să nu mai spun că nici măcar autorul nu poate respecta litera imperativelor pe care le rostește“). Pus în fața unor asemenea afirmații definitive, te întrebi oare cu ce argumente le poate susține cel ce le face. De unde știe el felul în care principiile etice s-au revărsat sau nu în viața lui Petru Creția? Pentru că în spațiul public, pe care-l au în vedere „pandectele“ lui Petru Creția, omul a fost impecabil. Un model cu totul rar de intelectual, un adevărat model civic. Și atunci unde anume ar fi umbrele? Și cum le poate el contabiliza?

Dar așa cum am mai spus, Lavric a renunțat de mult la argumente. El nu are decât un set certitudini. Iar certitudinea vine aici iarăși din ideologie. Pentru că ceea ce sugerează Lavric până la urmă este că defectul principal al acestui tip de morală este faptul de a fi de sorginte laică: „pe teren laic (s.n), venite din gura unui intelectual de formație clasicistă, perorațiile cu iz moral aduc a tartuferie anacronică.“ Cu alte cuvinte, morala, câtă vreme e formulată în termeni laici, nu este decât o înșelăciune, o ipocrizie desuetă. Printr-un simplu exercițiu de antonimie, putem deduce că doar morala de sorginte religioasă ne mai poate salva. Iată de ce nici Creția nu se potrivește în calapodul lui Lavric. Și lui îi lipsește se pare acel gust mistic de a fi creștin.

Așadar, după ce l-a scos cu totul pe Cărtărescu din raftul marilor scriitori, iar față de Liiceanu și Creția și-a exprimat serioase rezerve, nu poți să nu te întrebi totuși care sunt autorii pe care Lavric îi admiră necondiționat. O curiozitate legitimă, trebuie să recunoaștem. Iată că v-o pot satisface:

„Patru autori m-au încântat în acest an: Andrei Zanca cu Ada Kaleh, Dragoş Grusea cu Clipa şi timpul, Horia Gârbea cu Minunata viață a personajelor şi Horia Pătraşcu cu Ieşirea din indiviziune.“ 

Se pare că rolul lui Sorin Lavric la România literară începe să se contureze tot mai clar: în paralel cu încântările pe care i le provoacă Horia Gârbea & Co. („noi și-ai noștri“, gașca, de!, colegii și „confrații“), apare – ca umbra care te însoțește, hidoasă ca o pecete mărită – silueta pângăritorului de profesie. A celui care și-a făcut din demolarea adevăratelor valori – căci asta poate hrăni eul oricărui frustrat – o profesiune de credință.

                                                                   ***

Ne-am putea opri aici, dar ar fi păcat să păstrăm despre cartea lui Petru Creția imaginea cu totul deformantă pe care o lasă cronicarul de la România literară. Nu suntem nici pe departe atât de bogați, încât să ne permitem luxul de a trece nepăsători pe lângă cele mai luminate minți din cultura noastră. Mulți îl cunosc pe Petru Creția mai ales în ipostaza sa de strălucit filolog, elenist, traducător, eminescolog. Dar acestea sunt doar câteva chipuri ale personalității sale. În miezul ei, ca o lavă fierbinte, a stat mereu ascuns, ieșind din când în când la iveală, adevăratul său eu, îmbinare unică între un scriitor din familia romanticilor germani și un gânditor din familia împăratului Marcus Aurelius. Fără să dorească să facă pasul explicit către literatură sau filozofie, Creția a adăstat în spațiul intermediar al eseului, topind în forma lui ambiguă cele două minereuri rare ale sufletului și minții sale, poezia și înțelepciunea. Există în orice cultură cărți unice, greu clasabile, născute dintr-un spirit neîngrădit, apariții stranii și inimitabile, asemenea meteorelor, pe cât de misterioase pe atât de inexplicabile. În limba română, una dintre aceste rarități este volumul Norii, cartea în care s-a revărsat pentru prima dată clocotul lăuntric al lui Petru Creția.

Nu cred că aș fi înțeles cu adevărat marile poeme homerice fără să fi descoperit Ahile, sau despre forma absolută a prietenei. Citindu-l, am străbătut câmpul de luptă din marginea Troiei, am simțit în ceafă răsuflarea războinicilor, am plâns alături de Priam și Ahile. La fel, aș fi rămas doar la porțile gândirii morale, dacă nu aș fi deschis volumul Despre luminile și umbrele sufletului. Ceea ce reușește într-un fel incredibil de simplu Petru Creția în această carte este să te ajute să privești atât în interiorul tău, cât și în lumea din afară, oferindu-ți o lentilă care curăță privirea tocmai de ceața locurilor comune. Desigur că această lentilă nu este inventată de el, au tot șlefuit-o de-a lungul secolelor marii moraliști ai lumii, însă el o calibrează perfect pentru noi cei care trăim în acest timp și spațiu. Este, într-adevăr, așa cum spune Gabriel Liiceanu, „adevăratul manual de etică al românilor“, scris într-un moment în care debusolarea morală a devenit primejdioasă. Fără a fi moralist, în sensul decăzut al cuvântului („cel care face morală“), mulțumindu-se doar să mediteze asupra firii umane, Petru Creția obține la capătul discursului său imaginea care ne-ar putea însoți în mod ideal pe drumul omeniei noastre. Nu te împinge de la spate pe calea cea dreaptă, spunându-ți „fă asta și asta”, nu își arogă superiorități pe care le-ar avea, ci te ia simplu și firesc de braț și, vorbindu-ți ca celui mai bun prieten, îți deschide ochii ca să poți alege singur drumul pe care o vei lua la o răspântie sau alta a vieții. Iar dacă alegi greșit, nu te părăsește, ci merge cu tine mai departe, până la următoarea răscruce, fără să-și piardă nădejdea că în cele din urmă vei face alegerea cea bună. În plus, nu te îndemnă să pășești pe căile prea bătătorite și, până la urmă, înșelătoare, ale binelui în genere, ci îți dezvăluie frumusețea neștiută a cărărilor mai strâmte, care străbat crângurile vieții.

Fiecare capitol al cărții are formulări ce merită citate și reținute, dar acela care m-a impresionat cu precădere la o nouă lectură a cărții este cel despre plăcere. Poate că aici răzbate mai pregnant originalitatea sa nonconformistă. Eliminând dihotomia dintre trup și suflet, pe care morala curentă a ajuns s-o transforme în imperativ ontologic, Creția definește omul ca un amestec indisolubil trup-suflet:

„…trupul și sufletul sunt două fețe ale aceleași realități, nu pot fi separate decât pentru comoditatea discursului și pentru a pune accentul pe o funcție sau alta a aceluiași sine, care este trup-suflet, așa cum spațiul și timpul sunt spațiu-timp.“[2]

Totodată autorul observă cu o deosebită finețe analitică că trupul, în ciuda faptului că nu este „natură pură“, are „inocența“ specifică realităților naturale, în vreme ce în puritatea sufletului pot sta la pândă „abisuri de abjecție“. Astfel, din perspectiva acestei simbioze, plăcerea este o realitate consubstanțială vieții, iar privarea de ea ar face lumea „de nelocuit și de neacceptat“. Dăruită omului într-o mare diversitate de forme, de la cea pur senzuală până bucuria care însoțește orice formă de contemplație a frumosului, plăcerea poate deveni chiar „o nobilă virtute“ atâta timp cât rămâne în echilibrul celebrării vieții:

„…plăcerile bine practicate pot deveni, sub ochii scandalizați ai asceților, nobile virtuți. Sau, oricum, nobile, deloc înjositoare însușiri ale omului deplin și viu pe deplin.“[3]

Nici un loc comun aici, ba dimpotrivă un mod de a gândi original și profund, topit în sensibilitatea unică a nobilei rostiri poetice.

Așa cum spuneam, abia prin această lentilă șlefuită de Creția putem vedea mai limpede în adâncul din noi înșine, și, deopotrivă, putem distinge cu o precizie superioară reperele exterioare ale lumii în care trăim. În acest ultim sens, cu totul remarcabile sunt capitolele despre homo valachicus, calomieprostie, dar, mai ales, cel despre ticăloși. Care este, precum vedem, de o stringentă actualitate. Și cred că ar fi bine ca, atunci când ia condeiul în mână și pretinde că „face critică“, Sorin Lavric să știe că, așa cum e ticălos să ridici statui ticăloșilor în spațiile publice, la fel de ticălos e – atenție! din clipa asta simt că m-am molipsit de originalitatea abject-imprecativă a stilului lavrician – să arunci vopseaua merdică a minții tale pe trupurile goale al statuilor eline, albite extatic de trecerea timpului.    

NOTE


[1] https://www.contributors.ro/despre-ceea-ce-este-firesc-si-necesar-cazul-sorin-lavric/

[2] Petru Creția, Luminile și umbrele sufletului, Humanitas, 2015, p.110

[3] articol scris de Cristina Cioaba la 06 Iunie 2021 – source: https://www.contributors.ro/portret-de-pangaritor/

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s