Din cînd în cînd, provocată de vreo carte neconformă, de vreo iritare contextuală cu rădăcini complicate, revine la rampă o tensiune aspră, de nedomesticit, adînc regretabilă, între Biserică și intelectuali. Ambele tabere par, uneori, melancolice, admițînd că această tensiune este indezirabilă, dar fiecare aruncă întreaga vină pe tabăra cealaltă. E un mod de a evacua, din principiu, soluția. Problema e veche și, mai ales în spațiul românesc, încărcată de conotații „complexe”… Inevitabil, asum, de regulă, statutul și comportamentul intelectualului. Ceea ce nu înseamnă că suficiența „rațională” a unora dintre colegii mei nu mă indispune. Am ce le reproșa – și o fac adesea –, dar nu pot nici să idolatrizez „autoritatea” impenitentă a unei instituții care pare să creadă, de pildă, că „mintea” (spre deosebire de „trăire”) nu face parte dintre darurile Creatorului către creația sa. A gîndi liber și curajos, a frecventa spațiul culturii apar astfel ca adevărate obstacole în calea spre credință. Am (respectuoase) obiecțiuni. Și le am de mult. Ceea ce mă face să reiau un fragment dintr-un text apărut în Dilema acum 26 de ani. Ca de obicei, fără vreun efect special. Fragmentul de mai jos, scris în 1994, e, firește, un rezumat rapid al frustrărilor intelectuale dinaintea discursului teologal. Data viitoare, voi încerca un inventar al dezamăgirilor survenite, legitim, de cealaltă parte a conflictului: insomniile credinței față cu „certitudinile” secularizante ale unei anumite intelectualități… Iată:
Partea I
Biserica se grăbește, uneori, să judece „anestezia” religioasă a intelectualilor, înainte de a fi încercat să-i „recupereze”. Baricadată în legitimitate și prestigiu, ea nu se simte obligată să se arate disponibilă, persuasivă, seducătoare. Preferă (nu prea creștinește) să suspende, morocănos, dragostea față de semenul rătăcit, preferă să judece. Efortul de adaptare la „limitele” interlocutorului e minimal. E un fel de a face uitată virtutea numită, în Evanghelie, „darul vorbirii în limbi”: a vorbi fiecăruia pe limba lui. În chip simetric, pentru mulți intelectuali stilistica discursului teologal de azi operează ca un obstacol în calea credinței. Abuzul tonului pravoslavnic, dulcegăria arhaizantă, argumentația frustă și ornamentica neaoșă a frazei sînt de natură să creeze omului de cultură inhibiții greu de depășit. Clerul nu pare a înțelege că, pentru a dizolva orgoliul cărturarilor, trebuie să le manevrezi cu autoritate instrumentarul, să te ridici deasupra livrescului, dar nu excomunicîndu-l, ci asumîndu-l, ca pe o necesară experiență de viață spirituală. A-l ocoli superstițios, a-l bifa resentimentar seamănă nițeluș a cenzură „proletcultistă”. Nu oricine poate pune între paranteze cultura, din perspectiva răpirii duhovnicești. Nu oricine e Simion Stîlpnicul sau Serafim de Sarov… Iar dacă Justin Martirul și Filozoful (da, Filozoful!), Clement Alexandrinul, Părinții Cappadocieni și Grigorie Palama au avut nevoie de cărți, nici dreptcredinciosul de azi nu s-ar cuveni să renunțe la ele cu atîta ușurință. O Biserică fără cărți și fără cărturari e, în definitiv, o Biserică fără Tradiție. Iar ceea ce se poate reproșa, din păcate, unei anumite secțiuni a preoțimii noastre nu e că nu a citit Shakespeare și Rilke, ci că n-a citit Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul sau Nicolae Cabasila, ca să nu mai vorbim de exegeza esențială a domeniului. Teologul incult teologic, preotul rudimentar duhovnicește nu pot fi instanțe convingătoare pentru intelectualul care aspiră la dialog. Și e prea la-ndemînă să dai vina mereu pe intelectual, cerîndu-i să se „smerească”. Să se smerească dinaintea a ce? Căci, dacă n-are norocul să întîlnească un sfînt sau de-a comunica intelectualmente cu un teolog învățat, el se confruntă cu o instituție vidă, neatrăgătoare, nedialogabilă. Anatemizarea cunoașterii (cu invocarea sofistică a „păcatului originar”) e una dintre cele mai riscante derive ale teologiei noastre de azi. „Vai vouă, cărturarilor!” – ni se amintește pripit și scos din context, cu ideea subînțeleasă că Sfînta Scriptură e o ideologie pentru analfabeți. Că ea se adresează și analfabeților, e altceva! Dar că ei sînt singurii beneficiari acceptați e o enormitate. Blamabil nu e decît cărturarul care disprețuiește Cartea revelată, cel a cărui cunoaștere devine apostazie. Dar cărturarul luminat? Fericitul Augustin? Sfîntul Ieronim? Nicodim Haghioritul? Părintele Benedict Ghiuș sau Părintele Stăniloae? Cine va îndrăzni să declare că știința de carte nu face parte din portretul lor sau că ea le-a adumbrit credința? De unde prejudecata rudimentară că nu poți fi credincios decît în variantă semidoctă, agrară, acefală? În sfîrșit, cum să suporți, ca intelectual, că miraculosul „scandal” al credinței, edificiul ei subtil antinomic, spectacolul paradoxelor ei, îndrăzneala de a gîndi Denegînditul pot fi abordate cu bolboroseala birocratică a cîtorva truisme lacrimogene, cu dăscăleala previzibilă a predicii „de serviciu”, cu amorțeala inteligenței? Cum se poate împăca un slujitor al lui Dumnezeu cu monotonia răspunsurilor gata făcute, cu dizgrația de a fi plicticos, cu disciplina ostășească a unei „ascultări” nereflectate?
Partea a II-a
Săptămîna trecută am inventariat, rapid, piedicile de care se izbesc, uneori, intelectualii cînd vor să intre în dialog cu credința și cu unele efecte ale „instituționalizării” ei. Evident, nu vreau să abuzez de generalizări. „Intelectuali” nu înseamnă toți intelectualii, iar Biserica e mai mult decît o „instituție” și, în fapt, include întreaga comunitate pe care o păstorește, așadar și pe „intelectuali”. Nu se poate, totuși, contesta tensiunea existentă între anumite reflexe procedurale și dogmatice ale Bisericii și anumite „exigențe” (și blocaje) ale multor intelectuali (mai cu seamă cei asimilabili modernității), cînd e vorba de o comunicare reală pe tema „transcendenței”. Mă țin de promisiunea de a schița și portretul unei anumite suficiențe intelectuale, după ce, data trecută, am vorbit despre „instalarea” neproductivă pe tronul edificării a unei anumite viziuni (și practici) ecleziastice. Nu pretind să epuizez o temă plină de nuanțe și complicată de o uriașă bibliografie. Mă voi mărgini la cîteva accente.
Fie că e ateu, agnostic, deist, distant, critic sau „nuanțat” față de problematica religiei, un anumit tip de intelectual e prins, conștient sau nu, într-o „strîmtoare” mentală de natură să simplifice agresiv imaginea lumii și a gîndirii. Mai întîi, e vorba de o supralicitare a orizontalei. „Realul” e „întinderea” imediată a lumii, suma a ceea ce vedem cu ochii, substanța empirică a spectacolului care ne înconjoară. Dacă se acceptă și existența unei dimensiuni verticale a lumii, atunci se consimte fie la zenitul „cerului înstelat”, fie la nadirul „legii morale” dinăuntrul nostru. În rest, totul e socotit mitologie, compensație psihologică fabulatorie, delir mistic, „opium”… În cel mai bun caz, se admite că, privind în sus, dai de valorile spiritului uman (Mircea Eliade a spus, odată, că cel mai înalt cer pe care îl mai vedem astăzi este „cultura”) sau că, privind în jos, în adînc, dai peste categoriile apriorice ale intelectului. Cu alte cuvinte, se înlocuiește „dincolo” cu „dincoace”, „transcendența” cu „transcendentalul”. Ceea ce apare („fenomenul”), ceea ce se manifestă, ceea ce se poate dovedi empiric – există! Restul e nedovedibil și, ca atare, nefrecventabil altfel decît prin abuz doctrinar, naivitate cognitivă sau „sofisticăraie” abilă. Miza exclusivă pe „verificarea” senzorială, pe rațiune ca unic instrument legitim al cunoașterii, pe „obiectivitate”, pe „dovada” nemijlocită constituie, pentru mulți intelectuali, o „croială” interioară fatală, un temei absolut al certitudinii – pe scurt, o adevărată… religie, o religie de substituție, o garanție de „adevăr”.
Constantin Noica, altfel nu foarte „îmbisericit”, ne spunea adesea: „Filosofia empirică este o filosofie de om prost: nu crede decît ce pipăie!” („Un scandal!” – clama și Petre Țuțea). Nu vrem, desigur, să evacuăm fenomenologia și raționalismul de pe piața strădaniilor filosofice. Ele au livrat o importantă materie de reflecție. Ca, de exemplu și psihanaliza, care a mers, curajos, și către teritorii „inevidente”: vise, reverii, sub- și in-conștient. Iar Jung a făcut și saltul spectaculos spre „imaginile arhetipale”. A cere „probe” despre toate astea, cum ai cere probe despre existența mineralelor și a țînțarilor, e ridicol (iarăși, vorba lui Noica: „Explică-mi cum să mă îndrăgostesc!”). Și chiar așa, e îndrăgostirea un „exercițiu” raționalizabil? Există un singur nivel al existenței? E orice „trăire” geometrizabilă? E totul formalizabil după modelul „evidențelor”? E posibilul analizabil cu aceleași instrumente cu care analizăm realul? E „vidul” măsurabil? E linia orizontului o alcătuire palpabilă sau o iluzie? De văzut, o vedem cu toții, de atins nu o poate atinge nimeni. Există manifestări care nu trimit la existența simultană a suportului lor concret? Sau existențe care nu se manifestă? („Era pe cînd nu s-a zărit, azi o vedem și nu e…”) În chip neașteptat, știința a riscat mai mult și a mers mai departe decît „umanismul” intelectual curent. Teoria relativității sau mecanica cuantică au obținut, în căutarea „exactității”, o sumedenie de perplexități greu sistematizabile după logica obișnuită: de pildă, principiul incertitudinii și relația de nedeterminare consemnate de Heisenberg, în încercarea de a „fixa” masa, poziția, energia și viteza particulelor elementare.
Una peste alta, „intelectualul” în căutare de certitudini trebuie să ia în serios și ceea ce, de-a lungul unei ample tradiții, este relația cu o posibilă Instanță aflată dincolo de habitudinile „cercetării” obișnuite, dar nu mai puțin „dialogabilă”. Poți (și trebuie) să faci experimentul unei relații cu indefinibilul, cu denegînditul, cu o cunoaștere care nu construiește doar cu argumente contingente. Căci „dacă i se pare cuiva că cunoaște ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” (Sf. Apostol Pavel, I Corinteni, 8,2). Suficiența cunoașterii „raționale” (blamată și de înțelepciunea extrem-orientală) e o specie fudulă a ignoranței. Intelectualul exigent și responsabil trebuie să ia în serios eforturi și formule celebre ale istoriei spirituale europene: Sacrificium intellectus, credo quia absurdum, teologia apofatică, „ochiul inimii ” ș.a.m.d. Îi stau la îndemînă scrieri decisive, de la Dionisie Areopagitul și Clement al Alexandriei pînă la Vladimir Lossky și mulți, mulți alții. Fără „ocolul” îmbogățitor în universul inaccesibilului, al tatonării neobosite, al interogației necenzurate și neadormite, al nimbului edificator de dincolo de ecuația accesibilă a lumii, fără confruntarea gîndirii cu limita ei extremă, rămîi în somnolența voioasă a unei cunoașteri care te lasă unde te-a găsit… Iar a-ți irosi energia mentală în polemică instituțională cu „funcționarii” credinței sau în apologia victorioasă a „omului” suveran, autonom, deținător solitar al înțelegerii cosmice e o cale sigură spre o încăpere alcătuită numai din uși închise…
Un articol de Andrei Plesu [ source: Partea I: https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/un-vechi-si-trist-conflict | Partea a II-a: https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/un-vechi-si-trist-conflict-ii ]
About life 